Legea Dragostei

Suntem în săptămâna Mare, în care ne reamintim și ar trebui de fapt să trăim zilele în care, cu aproximativ 2000 de ani în urmă, se întâmplau pe pământ niște evenimente unice, care aveau să pună omul la locul care i se cuvine, un loc al dragostei, nu al instinctului animalic pentru supraviețuire, un loc în care mila, iertarea, răbdarea, credința au început să fie conștientizate de oameni, ca fiind mai importante ca răzbunarea, adică un loc în care Legea Talionului a fost înlocuită cu o nouă lege, Legea Dragostei. S-a dat lege nouă în junglă de către cel mai mare leu, care de fapt nu era doar un leu, ci un miel care mușca cu forța unui leu din dușmanii dragostei, binelui și adevărului, adică din cei despre care se spune că fac fărădelegi, adică cei nelegiuiți, cei fără de lege, fără de legea dragostei. Acum 2000 de ani nu exista televiziune și internet, dar acum există și vedem în fiecare clipă, cu ochii noștri, că unde lipsește această lege a dragostei și a credinței, omul fărădelege intră cu arma într-o școală, în mijlocul copiilor, și face lucruri inimaginabile, cum ați văzut nu doar o dată la știri că se întâmplă într-o țară și se va întâmpla și în alte țări, care își vor însuși acest model de societate fără credință, fără familie, fără dragoste, fără sens. Acum vedem și cu ochii și tot nu credem, fericiți cei ce n-au văzut atunci, dar au crezut și ne-au transmis și nouă legea mai departe.

Întrebat de farisei care este cea mai mare lege care trebuie pazită, Hristos a răspuns: ”Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”. Apoi a adăugat: ”A doua, la fel ca aceasta, este: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Deci, ce vrem mai mult de atât, ca să înțelegem cât de important este să ne iubim unii pe alții, să nu fim răi, invidioși, orgolioși sau plini de ură, după cum v-am spus și am repetat mereu, aproape obsedant în filmele mele, că, fiind buni, cu dragoste și luminoși și crescând copiii astfel, în lumina dragostei, nu în întunericul răutății, putem scăpa de toate bolile și de toate relele, căci nu este degeaba aceasta prima lege din cărțile sfinte.

Iar lumina dragostei se ia de la Biserică, cum spune și Părintele, atunci când iese de Paște, în fața Bisericii, în miezul nopții, în mijlocul întunericului celui mai mare: Veniți să luați lumină!

De ce de la Biserică? Deoarece, fără Biserică, oamenii de azi nu ar mai fi știut de legea Dragostei, pe care martirii Bisericii creștine ortodoxe au scris-o permanent, an de an, cu sângele lor, ca să țină lumea în lumină, să nu devină un loc întunecat, ca în școala din țara de care am vorbit. Aici, în România, pământul a fost îmbibat cu sângele martirilor și legea dragostei este încă la putere, de aceea nu se întâmplă asemenea lucruri ca acolo, unde pământul este îmbibat cu sângele populațiilor autohtone, care au fost anihilate, ca să se construiască o nouă țară, cu noi oameni. Dar ce poți construi bun pe locul unde ai vărsat sânge nevinovat? Una este sângele vinovat și alta nevinovat. Sângele vinovat că nu respectă legea dragostei merită și trebuie vărsat, că de asta există moartea și de asta murim cu toții, pentru că am încălcat cu toții, fără excepție, legea dragostei și de aceea avem nevoie de lumină, ca să ne regăsim calea spre nevinovăție, cale pe care nu o cunosc cei din întuneric, ci doar cei ce au văzut lumină mare, adică umbra lui Dumnezeu, singura lumină fiind cea de la Dumnezeu. Nu vă speriați când spun asta, pentru că da, lumina lui Dumnezeu este o umbră în univers și doar oamenii îmbunătățiți pot înțelege asta. Dumnezeu ne umbrește să nu ne ardă focul iadului, adică lumina radioactivă. Dar noi măcar să înțelegem ce este lumina de Paște.

Ce înseamnă, de fapt, să venim să luăm lumină? Înseamnă să venim să ne împărtășim de lumina lui Dumnezeu, de înțelepciunea lui Dumnezeu, de cuvântul lui Dumnezeu, care este Hristos Logosul întrupat.

Când mai marii din vremea lui Hristos au hotărât să-L omoare, ei au hotărât aceasta nu pentru că voiau să scape de omul Hristos, căci acest om nu le făcea nimic rău, căci nu era vreun rege care le tăia capetele sau vreun despot, care îi pedepsea pentru păcatele lor, ci pentru că ei voiau să scape de ceea ce le spunea El, de cuvintele acelea luminoase, care le provoca disconfort, căci reprezentau adevărul și adevărul îi durea foarte tare, căci le călca în picioare orgoliul de tagmă religioaseă conducătoare, care aștepta un Mesia răzbunător, care să facă praf pe dușmanii lor, nu unul iertător, ca un om obișnuit, care mai mult îi făcea de râs, căci aducea legea dragostei pentru aproapele și pentru dușmani și iertarea pentru cei ce trebuiau omorâți cu pietre, chiar dacă se pocăiau. Voiau să scape de lumina Lui, căci la lumina lui se vedeau clar păcatele lor, așa cum la lumina ultravioletă apar în evidență urmele unei crime. Iar crima lor era că țineau ascunsă dragostea, deși oamenii erau creați din dragoste de Dumnezeu și Dumnezeu este dragoste, iar ei trăiau prostește după legea Talionului: ”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, o lege care nu făcea cinste ființei umane create din dragoste.

Așadar, ce anume le spunea așa de groaznic, de au vrut să capte de el și l-au omorât și batjocorit în halul acesta? Le spunea să fie oameni buni, să se iubească unii pe alții, să nu omoare cu pietre pe alții, din moment ce și ei au păcate, să nu facă din Tempulul Domnului, peșteră de tâlhari, să iubească pe dușmanii lor, căci dacă iubesc doar pe cei ce îi iubesc, ce merit au, căci este ușor să iubești pe cine te iubește, să renunțe la toată averea, căci mai ușor este camilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăția lui Dumnezeu.

Ceea ce propovăduia Hristos era împotriva purtării nefirești a oamenilor. Este cunoscut momentul în care Mântuitorul s-a supărat și a răsturnat tarabele schimbătorilor de bani de la Templu și ale celor care vindeau porumbei sau momentul în care i-a blestemat pe farisei pentru purtarea lor fățarnică și mediocră în fața lui Dumnezeu și le-a spus: ”Șerpi, pui de vipere , cum veți scăpa de osânda gheenei?”, pentru că, atunci când răutatea și lipsa de respect ajung la cote prea mari, se mai supără omul și mai atrage atenția că nu este bine ce se întâmplă.

Fiecare știți cât de dureros este atunci când vezi nedreptatea și necinstea fiind luate ca lucruri normale și probabil fiecare dintre dumneavoastră ați fost nevoiți măcar o dată în viață să atrageți atenția cuiva că are o purtare mizerabilă și plină de răutate și l-ați ocărât sau blestemat. Nu sunteți de condamnat că ați luat partea adevărului și dreptății, din moment ce însuși Mântiutorul a făcut aceasta.

Și eu, ați văzut că am făcut pe unii animale prin unele filme, fără a specifica specia ca Mântuitorul care a spus explicit vipere. Viperele sunt animale care aduc moartea printr-o simplă mușcătură. De aceea i-a făcut astfel, căci ei aduc moartea prin deturnarea lumii de la adevăratele valori și valorizarea falsității și fățărniciei care distrug lumea. Oamenii au făcut din planeta pământ peșteră de tâlhari și vedeți si dumneavoastră tâlharii ziua în amiaza mare la televizor cum ne fură până și aerul, căci ei ne sunt conducători.

În loc omul să facă un rai din  casa aceasta numită Pământ, el își face un iad plin de boli și de suferințe alterând și distrugând natura lăsată de Dumnezeu. Românii sunt un popor de o frumusețșe de-a dreptul tulburătoare (și credeți-mă că îi tulbură pe mulți) și o să vedem în continuare în ce constă această frumusețe.

Românii sunt frumoși în orice lucru pe care îl fac pentru că îl fac cu dragoste și curăție sufletească. De exemplu, de Paște, ei iau lumină de înviere și o poartă grijulii până acasă să nu se stingă. Iar dacă se stinge pe drum, este un dezastru. Nu pentru că nu au chibrit sau brichetă la ei să o aprindă, ci pentru că chiar dacă au, nu mai este la fel de valoroasă lumina aprinsă pe drum, ca cea aprinsă la Biserică. De ce? Pentru că această stingere reprezintă o deconectare de la dragostea lui Dumnezeu.

Iată de ce iau românii lumina aceasta să o ducă acasă, aceasta fiind una dintre cele mai frumoase manifestări ale sufletului românesc creștin: ei o iau ca să arate că sunt conectați neîntrerupt la dragostea lui Dumnezeu, ca telefonul permanent la internet, să arate că au dragoste, să arate că sunt oameni care cunosc cum au murit înaintașii noștri, martirii și că îi respectă și îi iubesc și de aceea țin și lumina aprinsă sus, nestinsă, neîntreruptă, ca să arate că ei sunt conectați neîntrerupt la credința lor, la trecutul lor, la neamul lor, iar acesta mi se pare cea mai frumoasă manifestare comună de peste ani a dragostei unora față de alții.

Această grijă pentru lumină și pentru a o păzi aprinsă, este de fapt grija pentru sufletul primit aprins de la Dumnezeu, sufletul viu, luminos, de om care, asemenea flăcării celei vii a lumânării, arde neîncetat pentru a da lumină în jur.

La fel ca lumina lumânării, nici sufletul nu trebuie stins, adică nu trebuie stinsă nici o clipă dragostea care arde în sufletul omului, că de s-a stins pentru o clipă, reaprinsă nu mai are nici o valoare, căci ea a fost aprinsă de Dumnezeu atunci când a suflat suflare de viață asupra omului și a fost ținută aprinsă chiar și cu prețul răstingnirii Fiului Său pe Cruce, acesta fiind singurul mod în care putea fi răscumpărată lumina de la întunericul care, pe bună dreptate, o vrea stinsă, conform faptelor abominabile ale oamenilor.

Din păcate, vedeți că în alte țări mai ales, domnește mai mult întunericul și mulți de acolo nu mai cunosc adevărata lumină care ghidează omul spre dragoste și adevăr și se îndepărtează tot mai mult de aceste repere morale ale legii lui Dumnezeu. Asta mi-au spus mulți români din Italia sau Spania, care au experimentat lipsa de dragoste față de Dumnezeu și lipsa credinței și mi-au spus că acolo se vorbește urât chiar la adresa lui Dumnezeu, acest subiect fiind uneori evitat, ceea ce mi-a fost greu să cred. Însă se pare că este adevărat. Aceasta este o lume aflată în întuneric, o lume căreia i s-a stins lumina, adică o lume stinsă, fără vlagă.

Ce înseamnă de fapt lumea? Cuvântul ”lume” vine de la latinescul ”lumen”, care înseamnă ”lumină”. Lumea înseamnă lumină, adică lumea este formată din oameni care au o rațiune aparte, au o conștiință aparte, au o lumină aparte, au mintea luminată de înțelegerea lucrurilor, au mintea și inima luminate de Dumnezeu, care a făcut omul ca fiind cununa creației, o ființă conștientă că o să moară într-o zi și că moartea reprezintă doar o trecere prin înviere în lumea de dincolo, iar pe acest drum este bine să ai lumină la tine, sau mai bine zis, să fii lumină și să păzeești această lumină a sufletului tău, căci diavolul suflă permanent în ea să o stingă prin toate necazurile de pe drumul vieții. Lumânarea aprinsă din mâna oamenilor îi simboloizează de fapt pe ei înșiși, adică pe cei care refuză să se stingă în universul acesta rece din jur. Lumânarea este cel mai frumos simbol creștin după Sfânta Cruce, căci ea arată de fapt cum trebuie să fie omul. O lumânare se arde, se consumă pe sine ca să dea lumină în jur. La fel și omul trebuie să ardă în viața lui să dea lumină și căldură în jur celorlaltor oameni, adică să ardă de focul dragostei, să îi iubească ca pe sine însuși, pentru a-i lumina și încălzi pe cei care, pe moment, se află în frig și întuneric.

Este adevărat că o lumânare care nu arde, nu se consumă. Dar nici nu își împlinește scopul pentru a care a fost creată, iar aceste lumânări nearse vor sfârși aruncate la gunoi sau retopite, deci arse ca în foctul iadului în care se vorbește că vor fi arși oamenii, care nu și-au împlinit menirea de oameni, adică de a fi buni, iubitori, sufletiști, miloși, nemincinoși, nedesfrânați etc. Adică oamenii cărora le trece timpul vieții fiind orbi de ură, răutate și invidie. Ei vor fi arși în focul iadului. Despre asta vobrbesc bătrânii noștri, de smoala din iad și că te chinuie acolo permanent, iar proștii râd de ei și spun că sunt bazaconii, că nu se poate domnule să stea un diavol cu furca lângă tine iar tu să arzi în butoiul cu smoală.

Nu sunt bazaconii, sunt exprimarea pământeană, în imagini din acestea materiale, a unor lucruri de dincolo, ce nu pot fi explicate , a focului care topește sufletele ce nu și-au cheltuit timpul vieții cu folos, pentru a face bine.

Ce ar trebui să facă românii în noaptea de înviere în vremuri precum acelea din pandemie, când li s-a interzis să meargă la biserică? Ar trebui să aprindă alături de lumânările de la biserică, sufletele lor, să aprindă dragostea din ei, să conștientizeze că suntem toți în aceeași casă imensă numită Terra și că trebuie să ne iubim unii pe alții, să ne luminăm cu dragoste, nu să distrugem, să demolăm casa, certându-ne prin războaie, fie cu arme convenționale sau chimice sau radiații sau mai știu eu ce.

Ar trebui, în noaptea de înviere, să se gândească fiecare că, atunci când vor trece aceste rele, vor trebui să își apere țara, credința, tradițiile, sănătatea, să nu mai fie niciodată în pericol ca acum, nici ei și nici urmațșii lor, că trebuie să apere natura, pădurile, apele, să nu mai dea voie la niște nenorociți, pentru profitul lor, să distrugă cele mai importante lucruri: aerul, apa, pădurile, Delta Dunării și întregul ecosistem. Apoi, să respecte cum se cuvinte Biserica, școala, medicii, polițiștii și pe toți cei care au rolul de a menține o societate normală, sănătoasă și prosperă. Ar trebui să se gândească să meargă mai des la biserică, deoarece la biserică se vorbește despre lucrurile acestea bune, despre dragoste, despre iubirea de aproapele, să nu furi, să nu faci rău, să nu fii desfrânat. Biserica este, de fapt, aici pe pământ, imaginea vieții noastre de după moarte, a vieții din rai, adică un fel de demon pentru ce urmează după moarte. Aici oamenii se împărtășesc cu Hristos, adică este o prefigurare a împărtășirii și viețuirii veșnice cu Dumnezeu, în viața de apoi.

Când intri într-o Biserică, ce vezi în față? Vezi un zid mare pictat frumos, care te oprește să treci mai departe, în altarul unde se află preotul, căci doar el are voie acolo.

De ce te oprește zidul acela? Pentru că acel zid este granița dintre lumea aceasta plină de păcate și de mizerii și lumea sfântă de dincolo de zid.

Pe vremea lui Moise, Sfântul Altar se numea Sfânta Sfintelor, tocmai pentru că acolo era sfințenia cea mai mare, adică altarul este locul de pe pământ care preînchipuie sfințenia existentă pretutindeni în lumea de dincolo. De ce? Pentru că el este altarul de jertfă, iar cel ce s-a jertfit pentru noi, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și ce vezi pe zidul acela din fața ta, numit în termeni bisericești, catapeteasmă? Îl vezi pe Hristos în trei feluri: în icoana din stânga îl vezi prunc în brațele mamei Sale, în icoana din dreapta îl vezi singur, adult, la vârsta de 30 de ani, iar dacă îți ridici ochii în sus, Îl vezi răstignit pe cruce.

Este de fapt calea vieții noastre, a fiecăruia dintre noi: ne naștem în brațele mamei noastre, creștem adulți și rămânem singuri și trecem prin viață și apoi la sfârșit ajungem sus pe cruce, adică ajungem la moarte. Asta ne arată Hristos: cum trebuie să fie viața noastră, de la copilărie până la moarte, o viață de dragoste și bunătate pentru ceilalți de lângă noi, o viață în care să-i învățăm de bine pe cei de lângă noi, dacă suntem profesori, o viață în care să îi vindecăm, dacă suntem doctori, o viață în care să îi iubim, dacă suntem oameni, nu monștri care să îi chinuie pe cei din jurul lor.

Și apoi, la sfârșit, să murim pe cruce, care înseamnă, de fapt, singurul mod de a putea trece în viața de apoi și de a învia a treia zi, adică moartea asemenea lui Hristos, care a murit din iubire pentru oameni.

El nu a fugit când au venit să-L ia, deși ar fi putut, ci a preferat să moară pe Cruce, pentru a salva, prin acest exemplu, omenirea de la calea rea pe care mergea.

La fel și omul trebuie să moară pe cruce, adică jertfindu-se pentru binele celui de lângă el, pe care îl iubește, aceasta fiind singura posibilitate de a trece în viața de apoi, adică de a învia la fel ca Hristos.

Hristos a murit tânăr la 33 de ani. Deci, nu contează la ce vârstă mori, important este ca moartea să te prindă, când vine pe neașteptate, făcând bine și având gânduri bune și sufletul împăcat. Nu trebuie să trăiești până la 100 de ani, că degeaba trăiești dacă trăiești făcând numai rele, fiind nepăsător față de ceilalți și văzându-ți numai de fericirea ta și a familiei tale, cumpărându-ți mașini, case, din tăieri de păduri și lăsând în jur o lume întreagă să se prăbușească.

Ce ar trebui să facă românii de paștele acesta? Ar trebui să se gândească la toate lucrurile acestea, la viitorul copiilor lor, ca anul viitor să nu mai fie nevoiți să stea închiși în case în vreme de pandemie, ca feciorii lui Bâncoveanu în temnițe. Ar trebui să facă ceva pentru țara lor, pentru pământul lor, pentru ca să nu mai poată să vină alții cu pandemii din astea peste ei. Ar trebui să nu uite ce s-a întâmplat în istorie, ci să facă tot posibilul să nu se mai întâmple.

Am fost impresionat de niște români veniți tocmai din alte țări să protesteze împotriva tăierilor masive de păduri, tăieri care nu se întâmplă nicăieri în Europa în halul acesta. În alte țări, ca Germania și Austria, crește suprafața împădurită, la noi scade. Românii asta trebuie să facă: să protejeze natura din țara lor, să nu mai distrugă nimic și vor trăi liniștiți în țara lor, căci aceasta are și ape curate și pământ fertil și de toate. Ce viață este aceea fără sănătate? Fără sănătate nu are nici un sens viața și este mai mult un chin. De aceea nici toți banii din lume nu pot cumpăra sănătatea, căci toți banii nu pot cumpăra o pădure. Cei care au plantat păduri în Germania, cu bani mulți, au văzut că cele plantate ca rândurile de porumb, sunt mâncate de boli, căci nu au un ecosistem echilibrat diversificat. O pădure distrusă nu mai poate fi reconstruită decât în zeci de mii de ani, nu poate fi replantată, cum spun fals unii, căci nu pot fi plantate odată cu copacii și viermii și gândacii și păsările și căprioarele și lupii și urșii. De aceea, austriecii nu mai taie pădurile la ras, ci iau de ici colo câte un copac, deși la ei este oricum prea târziu, căci au ras toate pădurle, încă de acum 100 de ani, iar cele de acum sunt lipsite de vlagă și frumusețe naturală. Ei nu mai au păduri naturale cu animale sălbatice, ci un ecosistem nesănătos. De aceea mi se pare nedrept că îl distrug și pe al nostru în loc să militeze toată Europa pentru salvarea unicelor păduri virgine de pe bătrânul continent. Suntem de asemenea unica țară din Europa unde mai există urși. Ați văzut că bolnavii de corona au fost tratați mai ales cu oxigen din tuburi, că alt tratament nu există. Păi, noi avem un izvor de aer curat și oxigen în aceste păduri, adică sănătate pură în jurul nostru, ca o mască de oxigen imensă deasupra noastră.

Cât de inconștienți să fim să le distrugem? Ce fac guvernanții? Probabil că ei nu au lumină în capetele lor, ci întuneric, căci altfel nu îmi explic atitudinea lor, probabil nu prea sunt duși pe la Biserică și de aceea sufletele lor sunt stinse și nu sunt în stare să facă lumină în aceste probleme atât de importante.

În pădurile noastre avem și pustinici. Probabil și aceia vor fi izgoniți de acolo, ca și urșii. N-o să mai rămână pic de sfintețenie în țara aceasta, în ritmul acesta. Noi ne întrebăm cum să ia românii lumină de paște. Păi să o ia în așa fel încât să conștientizeze că degeaba umblă cu grijă să nu stingă lumânarea de la biserică până acasă, dacă lumina dragostei și înțelepciunii din sufletul lor este stinsă. Asta trebuie să fie lumina pe care să o transmită, lumina pe care să o ia de la Hristos: înțelepciunea de a trăi ca oamenii, iubindu-se unii pe alții și de a nu mai distruge natura și sănătatea semenilor lor pentru profit.

Banii verzi din bancă nu produc oxigen, ca frunzele verzi ale copacilor, chiar dacă sunt tot verzi și nici aurul. Deci ce sens are să transformi aurul verde în aur galben și bani, la ce îți mai folosește acestea, dacă nu mai ai aer și sănătate să trăiești?

Am încercat în acest text să vă arăt cum înțelepciunea moartă a lumii acesteia, a modernității și tehnologiei fără cap, nu produce viață și ne omoară cu zile. Așa cum ne omoară antenele, experimentele din laboratoare pe virusuri sau răutatea noastră.

Înțelepciunea moartă a acestor ”afaceriști”, care se cred deștepți că fac bani din afaceri cu lemn sau 5găini de plastic, de exemplu, ne omoară de fapt pe noi cu zile și distrug lumea, lăsându-ne în întunericul din casele noastre, care au fost transformate peste noapte în temnițe. Sincer, dacă vom muri din cauza radiațiilor, virusurilor și a acestor lucruri, precum tăierea pădurilor sau mai multă tehnologie și confort, nu cred că vom mai învia vreodată, din moment ce suntem lași și nu facem nimic , dar de vom muri la fel ca Brâncoveanu și martirii, apărând ceea ce este normal și firesc, credința și viața noastră tradițională, care are un sens ce își are izvorul în natură, vom învia cu adevărat spre o viață veșnică, în împărăția luminoasă  a lui Dumnezeu.