Războiul tarifelor

Primăvara își face simțită prezența și încă se mai duc bătălii cu iarna pe ici pe colea, însă un lucru este clar, natura își are ciclul ei, pe care îl urmează cu strictețe. Frunzele pică toamna și altele cresc primăvara. Unii oameni se nasc, alții se nasc la o viață nouă. Însă deși pică frunzele, copacul rămâne, deși se nasc oamenii la o viață nouă, pământul rămâne.
La fel ca acest ciclu al vieții și al nevieții, la fel și economia mondială îl are pe al ei, se prăbușește toamna și renaște primăvara. Ultima toamnă economică a fost acum o sută de ani, iar acum este primăvara care va stabili cine va fi următorul lider mondial pentru următorii 100 de ani.
Cu mai bine de 100 de ani în urmă, China era numărul unu mondial, iar SUA venea puternic din urmă, cu o dezvoltare fulminantă. Pe atunci, adică pe la o mie opt sute șaptezeci, economia mondială se baza pe lucruri palpabile, pe aur și pe argint. Datorită faptului că China avea mai mult argint decât aur, ea și-a fixat standardul pe argint, în timp ce SUA și-a ales aurul. Europa și majoritatea țărilor au mers pe aur și 1873 a fost ultimul an în care aurul și argintul erau la egalitate. Din acel an, aurul a devenit rege și astfel China a trebuit să tragă ponoasele unei alegeri neinspirate, bazată pe faptul că ea era numărul 1 și credea că nimic nu îi poate sta în față. Ei bine, această alegere nefericită a făcut ca economia chineză să sufere un declin formidabil, o pierdere de peste 30 %, cu consecințe catastrofale, de care eu v-am mai vorbit, știți prin ce sărăcie au trecut chinezii ani la rând și cum de atunci muncesc infernal să recupereze această diferență. Ei practic până în ziua de azi și inclusiv azi tot mai muncesc să ajungă din nou pe locul 1, adică să depășească SUA, care deține acum această poziție.
Argintul s-a depreciat atât de mult încât în anul 1933, China nu a mai avut ce face decât să recunoască că este învinsă și să bată cu palma de pământ. Din acel an, ei s-au apucat să strângă aur și strâng și azi, pentru a micșora distanța imensă care a rămas între ea și SUA și alte țări. Politica lor s-a axat pe acumularea de aur și toate legile au fost făcute în așa fel încât aurul să rămână în țară. Nu numai că China cumpără de atunci aur în neștire, dar au dat și lege ca toate companiile care extrag aur din China, trebuie să îl vândă doar guvernului chinez, sau, cum se spune în românește, după ce te arzi o dată, sufli și în iaurt. După aproape 100 de ani de muncă, China a reușit să ajungă pe locul 6 în lume la rezervele de aur, după SUA, Germania, Italia, Franța și Rusia. Apoi urmează Elveția și India. De ce v-am precizat și India? Ca să vă fac familiară ideea că India le suflă în ceafă chinezilor rău de tot, de le-a înghețat ceafa.

Dincolo de faptul că populația Chinei a scăzut drastic, satele sunt goale în China, orașele pustii, unii spun că ar mai avea doar vreo 800 de milioane de locuitori, nu 1 miliard patru sute de milioane cum minte guvernul, iar India a depășit populația Chinei, dar și din punct de vedere economic, India a început să progreseze exponențial. Mie unul întotdeauna mi-au plăcut indienii, pentru că mi se par niște oameni foarte spirituali, plini de viață, în ei focul dragostei arde mai intens.

Revenind la război, pentru că ultima noapte de dragoste a trecut, adică la războiul tarifelor, cum îl numește lumea, trebuie să precizăm că nu e un război al tarifelor, este de fapt un război pentru supremație monetară, un război mai complex, în care tarifele sunt doar un pretext, la fel cum primul război mondial a avut un pretext, motivul fiind altul.
Dacă vreți să aflați ce nu știe nimeni, trebuie să urmăriți ceea ce spun eu, să ascultați și să vă uitați, fără să judecați, fără să vă umpleți de rahat, de invidie, răutate și alte mizerii, pentru că viața este prea scurtă ca să o trăiți în astfel de sentimente de rahat, și nu are rost să duhniți a rahat când vă duceți pe lumea cealaltă, la Dumnezeu, pentru că o să vă dea afară. Rahatul adevărat nu este rahatul. Rahatul de pisică, de cățel și de purcel și de vacă și de oaie este nimic pe lângă rahatul de care tocmai v-am vorbit, care nu are formă și nu poate fi cântărit ca aurul. Cine a fost atent la ce am spus în ultimele secunde, va înțelege ceva din ce urmează, cine nu, nu va înțelege nimic, absolut nimic, nada, niente, suflă vântul în cutia craniană, ca într-o casă pustie fără geamuri, dovleac, emptiness, tabula rasa, am pus masa, dar nimeni nu vine să se așeze la ea, după cum scrie în Biblie, masa Domnului e întinsă. De ce nu vine nimeni? Pentru că este post și sunt numai produse de post, iar oamenii vor friptură, tu-i în gură, ce urâți sunt, atâtea animale ucise în chinuri, ce ființă urâtă este omul, oribilă. Toți se grăbesc să meargă pe căile multe și largi care duc în iad, înarmați cu cuțite ca să taie gâtul mieilor, gâtlejul găinilor și grumazul vitelor. Dar sadici mai sunteți, să de anaiba, de aia dau dracii în voi. Scuzați acest adevăr teribil și oribil, dar trebuia spus pentru că este în legătură directă cu războiul tarifelor, pentru că cele 440 milioane de porci din China nu mai au ce să mănânce, pentru că ei mâncau soia din SUA, iar Trump a pus niște tarife infernale cu un scop anume, scopul de a salva SUA de la înec, însă este prea târziu, pentru că este ca și cum vrei să salvezi titanicul după ce s-a lovit de iceberg, cred că trebuia ocolită gheața, nu să mergi ca nebunul cu viteză maximă, crezând că nava ta mare poate trece peste orice obstacol.
Spre deosebire de SUA, China a învățat această lecție atunci când v-am spus, între 1873 și 1933, dar am o presimțire că SUA o va învăța începând de acum, în următorii ani, care vor fi la fel de grei pentru americani cum au fost anii din trecut pentru chinezi. Chinezii au muncit ca să ajungă locul doi mondial și aproape locul unu, acum să-i vedem pe americani la muncă.
În timp ce chinezii s-au chinuit să recupereze rezerva de aur, în anul 1970, președintele american Richard Nixon a tăiat dependența dolarului de aur, dat fiind faptul că economia americană însăși, formidabilă, era o garanție pentru dolar și nu mai avea nevoie să fie acoperit de aur. Așadar, chinezii, după ce au muncit zeci de ani să strângă aur, s-au trezit în fața faptului că el nu mai contează, ci a fost dat la o parte. Acum că au dezvoltat o mașinărie de produs aur, nu puteau să o oprească, ci au continuat și începând cu 2016 au trecut la o politică axată pe reinstaurarea aurului drept rege, adică să pună din nou bazele unei sistem mondial bazat pe aur. Desigur că nu este plăcut, după ce lupți colosal să strângi aur, cineva să spună: ei, rahat, aurul nu are nici o valoare, nu avem nevoie de el ca să susținem dolarul. Ori, China se pregătește de ani de zile să facă un yuan susținut de aur, adică un yuan puternic și nu îi convine situația creată de SUA.

O să spuneți desigur. ”Păi, băi fraierică geamantan, tu ne spui nouă că China vrea să se bazeze pe aur, când singur tocmai ne-ai spus că e abia a șasea în lume și abia are 2000 de tone, în timp ce singură America are de patru ori mai mult, nu mai zic de celelalte țări.”
Așa este, dar astea sunt cifrele oficiale, însă, dragi fraierici geamantănici, care sunteți voi toți grămadă mare, nu eu, aceste 8100 de tone ale SUA nu se știe dacă sunt umflate, iar cele din China nu se știe dacă sunt scăzute, pentru că guvernul chinez face cifrele cum vrea el, iar în SUA vedeți că Trump a început un audit, ca să verifice dacă la Fort Knox sunt într-adevăr 8000 de tone de aur, despre care eu v-am spus mai demult că sunt lingouri false, vopsite galben, și de fapt, aurul a fost folosit în dublu, adică, odată luat și vândut, poate chiar chinezilor, iar în al doilea rând, folosit ca imagine: uite, noi avem 8000 de tone, dar imagini false cu poze cu lingouri de plastic. Eu v-am spus că sunt false lingourile cu ani înainte ca Trump să meargă acum la Fort Knox să verifice, iar faptul că el merge acum să verifice nu este o dovadă că eu am dreptate, ci este o dovadă că ceva este în neregulă acolo și că eu nu vorbesc niciodată degeaba.

Acum imaginați-vă 8000 de tone de aur american ajunse la chinezi, plus ce mai au chinezii mult mai mult nedeclarat, cu atâta aur, ei ar putea să facă prăpăd și să readucă stardadul de aur la putere, mai ales că mai are și alte câteva atuuri China.
Situația este foarte încurcată, fiecare își ține cuțitele în mâini, dar sub masă, ascunse, însă mi-e tare teamă de momentul în care toți le vor scoate la vedere. Momentan a scos Trump acest briceag al tarifelor și nu este prima dată când scoate briceagul. Dar este o vorbă între cuțitari: dacă scoți briceagul, trebuie să îl și folosești, adică să îl scoți doar dacă îl și folosești, niciodată nu se scoate doar ca să îl arăți și să sperii pe cineva cu el. Deocamdată, China este adevăratul șmecher, care nu scoate briceagul aiurea, deși are dita-mai briceagul de aur, că a muncit să îl facă o sută de ani, iar Trump este pămpălăul care tot scoate bricege ca să sperie lumea în stânga și-n dreapta și ba că pune tarife, ba că le suspendă, ba că o fi, ba că o păți.
Nu este prima dată când Trump scoate briceagul tarifelor să amenințe lumea cu el. În primul lui mandat, prin 2016, a mai pus niște tarife de 10 %, care ulterior au fost menținute și de administrația Biden care a venit după el, fiind bine venite. Atunci amenințarea a avut efect, dar dacă îl scoți și ameninți de mai multe ori, apoi o dată nu o să mai aibe efect, lumea o să te deposedeze de el. Cam asta se întâmplă acum, China este momentan singura țară care luptă cu atacatorul cu briceag din centrul Londrei, pentru că ceilalți oameni sunt fricoși și celelalte țări au mers să negocieze cu Trump. La fel și în centrul Londrei, un singur om a fost curajos și a deposedat un atacator cu cuțitul, iar acela era român. De aceea, acum SUA păstrează briceagul doar pentru China, iar celorlaltor trecători le dă o perioadă de 90 de zile de pauză, în care pot să negocieze niște tarife convenabile.
Nu sunt mulți curajoși pe lume și nici pe chinezi nu îi văd prea curajoși, dar nu se știe dacă Trump nu va fi deposedat de arma sa. Acum s-a ajuns la 145 % tarife asupra Chinei și se vorbește de 400 %. China a răspuns cu 125 % și cine știe ce se poate întâmpla dacă aduci China în situația de a nu mai avea nimic de pierdut.
Întrebarea care se pune și care trebuie să ne intereseze este una singură și anume: cine are cărțile mai bune, iar odată cu această întrebare intrăm între niște hățișuri din care o să ieștim cu greu.
În primul rând, nu putem rezolva atât de ușor această problemă precum pare, pentru că în esență, avem de comparat două țări total diferite: SUA, democrație cu totul la vedere și China, comunism în care nu se vede nimic și nu știm niciodată datele reale ale cifrelor economice. Ca să vă dau un exemplu, atât de închis este sistemul comunist încât, ca să vadă câtă populație mai este China, după cum tocmai v-am spus mai adineauri că se zvonește că a scăzut drastic, deci, ca să vadă câtă populație mai este, Occidentul a măsurat cantitaea de sare consumată de populație și, conform acesteia, ar mai fi vreo 800 de milioane de oameni, cifra pe care v-am spus-o mai sus. De asemenea, se mai zvonește că în pandemie crematoriile nu mai făceau față, atât de mult aveau de lucru și nu mai intrăm în problemă, știți că mereu se spunea că se ascund cifrele, victimele și așa mai departe. Din punctul meu de vedere, pandemia a fost egală cu zero, nu au crescut cifrele datorită bolii însine, ci datorită haosului, iar adevărata scădere a populației Chinei se datorează lipsei interesului tinerilor de a se căsători și a avea familii și copii. Ca urmare a acestui interes, automat scade și interesul oamenilor de a munci pentru a face case la copii, din moment ce nu au copii. Înainte chinezii munceau toată viața ca să producă haine pentru americani, ca să își cumpere o casă pentru copii. Acum nu mai au interes să muncească, nu mai au interes să facă nimic, populația și economia se duc vertiginos la vale, blocurile au rămas în construcție, prețurile caselor au scăzut, orașele devin din ce în ce mai pustii și așa mai departe. Când spuneam de Europa că este un continent îmbătrânit, ne gândeam că măcar chinezii, indienii și africanii sunt pe creștere, dar se pare că ajung și ei europenii din urmă cât mai curând.
Pe măsură ce oamenii devin mai emancipați și mai avuți, paradoxal, scade interesul a avea copii, nu crește. Este o lipsă totală a sensului vieții care se propagă în omenire, dragostea nu mai face fructe, face doar flori care cad din copaci. Vedem în jurul nostru cum copacii fac tot mai puține fructe, dar se pare că nu doar natura suferă, ci și omul, căci omul este legat de natură, precum c.ele de p.a.
Deci este foarte greu să vedem cine are cărțile în jocul de poker dintre SUA și China, eu aș zice mai mult că ambele sunt vai de steaua lor, sunt ca doi bătrânei care vor să se lupte în ring, abia se mișcă, nici măcar nu mai au vlagă. Populația îmbătrînită a lumii ne arată de fapt adevărata stare de lucruri în care ne aflăm și anume în anii de pe urmă în care omul își pierde sensul de om și moartea îl învinge până la dispariția totală, așa cum au dispărut și dinozaurii.

De aceea, vă spun din start, războiul acesta al tarifelor, economic sau cum o fi, pe mine mă lasă rece. Nu pentru că nu este nici primul, nici ultimul, ci pentru că indiferent cine câștigă și cine pierde, indiferent cât de bine ar duce-o omenirea, și dacă ar fi toți oamenii milionari și miliardari, adevărata problemă nu este că oamenii nu mai au nu bani, ci că nu mai au dragoste, sens, fructul dragostei nu mai crește, rămân sterpi, îmbătrânesc fără copii, se alege praful de omenire.
Eu nu înțeleg cum de moșii ăștia de Trump, XiJinping și Putin nu văd cât de penibili sunt în încercările lor de a-și face bine propriului popor. Ei nu înțeleg că soluția nu este să fie bine propriului popor, ci tuturor. Mai bine s-ar deschide toate granițele să se căsătorească oamenii unii cu alții din SUA până în China, să se stabilească fiecare unde vrea, să se echilibreze totul și să avem o planetă unică, diversificată. Adică exact ce vrea Soros. Dar și mai bine ar fi să își vadă fiecare de ograda lui, de țara lui, să nu mai umble fiecare de colo colo, ci doar ca turiști să aibe voie să plece și să stea cât vrea o perioadă, să nu se mai dea cetățenie de colo până colo, ci fiecare în țara lui să trăiască cu specificul lui, într-o izolare neizolată, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Eu nu vreau ca la mine în țară să vină africani, nepalezi și alte neamuri să se stabilească aici, ci să vină, să muncească și să se întoarcă la ei în țară și să își facă case la ei în țară, nu aici. Aici să aibe voie să stea doar cu chirie și doar cât timp muncesc aici. Dar să își facă case la ei în țară și să se întoarcă acolo, așa cum și românii noștri muncesc în Anglia și Spania dar își fac case în țară și se întorc aici. Știu că nu este posibil ce spun, dar o oarecare restricție dacă ar exista, nu ar mai fi atât de mult haos în lume, ci fiecare ar ști de ce neam aparține și care îi este menirea pe pământ.
Când te duci cu mașina ta din județul Arad cu numere de Arad, în județul Sibiu, știi că tu ești din Arad, cei din Sibiu te văd că ești din Arad, ai altă specificitate, deși toți suntem români. Asta nu înseamnă că este o separație între noi, ci doar că avem obiceiurile noastre și felurile noastre puțin diferite de a face lucrurile. Foarte puțin diferite. La fel și între țări. Ar trebui să fim toți la fel, să ne iubim unii pe alții, cum se spune, dar să ne păstrăm originea și specificitatea noastră, nu să ne considerăm total diferiți și în conflict unii cu alții, cum face Trump cu XiJinping și Putin. Toți suntem oameni, dar asta nu înseamnă că suntem în vreo luptă să ne fie bine nouă americanilor și nu chinezilor și nouă finlandezilor și nu vietnamezilor. Diferențele dintre noi nu ar trebui să fie calculate în GDP, rezervele de aur și bogățiile materiale, ci în cele spirituale, în obiceiurile noastre frumoase diferite.
Goana asta după îmbogățire și creștere economică ne distruge. Suntem mai bogați ca toți înaintașii noștri din epoca de piatră până acum la un loc. Fiecare om este mai bogat ca cel mai bogat rege din trecut, are lucruri pe care acel rege nici nu și le putea închipui sau visa, mașini, telefoane, minuni. Și totuși ne considerăm săraci și vai de noi și crize economice și tarife și nenorociri. Ar trebui să ne oprim și să ne mulțumim cu ce avem, cu o bucată de pâine și puțină sare și o cană de apă, că se pare că și apa o distrugem și o facem praf de o să murim de sete. Se consumă și se distrug nu știu câți litri de apă nu mai ca să vopsească un tricou, ce să mai zis de alte procese tehnologice din un milion de industrii.
Trebuie cumva să ne oprim pentru că altfel o să ajungem nicăieri. Trebuie să devenim cumva minimaliști, o haină, o pereche de pantofi, o lingură, o cameră de locuit, nu șapte, nu șaptezeci. Oamenii au mașini peste mașini, case peste case, la munte, la mare, în Spania, în Franța, mâncăruri peste mâncăruri, dar urlă din toate încheieturile că criză economică, că tarife, că război.
Aceste lucruri ne arată un singur lucru: oamenii sunt debili, nu le ajunge nimic niciodată și singurii oameni care trăiesc cu adevărat cu sens sunt călugării de pe munte, desculți, care nu aleargă după nimic.
În fiecare an, vine Hristos să ne spună care este de fapt frumusețea vieții, dar de fiecare dată, în fiecare an, după ce se naște de Crăciun, este omorât de Paște. Este cea mai minunată metaforă a existenței noastre și anume: dragostea se naște în fiecare an, în fiecare primăvară, dar noi o omorâm de fiecare dată, pentru că mereu vrem altceva, deși altceva este nimic.

Fie ca de Paștele acesta să conștientizăm cu adevărat că trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru că avem posibilitatea să ciocnim două ouă și să mâncăm o salată verde, pentru că natura a înverzit din nou în primăvara aceasta.
Mă rog să fiți fericiți, să vă bucurați de primăvară, de soare, de frumusețea uluitoare din România, de frumusețea uluitoare de oriunde vă aflați și de frumusețea sufletească a celor din jurul vostru. Atât și nimic mai mult. Să fiți iubiți.